Plimbare in iarna cu soare

Peisaj dezolant. Gheata, rufe la uscat si cladiri cu pereti cazatori si graffiti. Aud un comentariu de dezaprobare, dar peisajul asta ma transpune intr-o alta lume. Se trezeste in mine turistul… cautatorul… calatorul. De fapt n-am mai fost niciodata pe strada asta, desi e in centrul Bucurestilor. Si imi place. Sunt pe o straduta araba, marocana. E cumva dimineata devreme, de vreme ce nu prea s-a trezit nimic. Doar soarele o lumineaza pe alocuri. Freamat putin de bucurie si simt cum dupa strada asta vine o piazeta cu mirodenii si ceva locuri cu ceai verde cu menta. Inspir. Mai stau un pic in starea astea si-mi scot mobilul pentru a inregistra si fotografia exterioara.

…

Ma simt turist. Am chef de o plimbare cu admiratie si de o cafea-n-soare. Terasa, soare, cafea, terasa, soare. Ma asez la drum. Cobor din avion (prietenii vor putea citi aici autoturism), direct pe trotuar. Sunt turist. Fara check-in, fara bagaje… Imi las doar ochelarii de soare pe nas si ma scotocesc de-o carte prin masina. Am mai facut curat, le-am mai dus prin casa, dar tot tre’ sa mai fie una. Este, chiar de-i una de-am citit-o. Imi place. Il bag pe Kazantzakis in buzunarul stang al parpalacului, dar sta inghesuit. In plus imi limiteaza si mie accesul la lacasul calduros. Il mut fara voia lui in buzunarul spate stang de la blugi. Se potriveste si nu se impotriveste, chiar daca e ascuns acum sub haina. O iau la pas pe soare si piatra cubica. O simt patrata, cu unghiuri ascutite, dar atat de calda si primitoare. Imi asterne la picioare un mozaic de forme, unghiuri si cai… E mult mai fain decat pe asfaltul fad si fara gust. Inspir soare si vad unul din motivele pentru care am calatorit atata. O terasa in soare. Nu, inca nu m-asez. Ma avant cu pasi lenti si zambet gros pe stradute. Ma uit curios, ca un copil, in vitrinele cu marfa, mese si afise cu petreceri, “cad turturi”, promotii si cate si mai cate… O parte din locatii le stiu, unele chiar si pe interior, da’s si multe-s necunoscute. Si asta imi place. Imi sporeste si mai mult sentimentul de oras strain, de vizitat ca un strain. Ma plimb agale, cu mainile indesand buzunarele cu captuseala in carouri. Ma uit in jur la oameni. Un cuplu isi plimba de mana dragostea din ochi, doi prieteni surdomuti descopera animalutele din vitrina petshopului, o manea se aude de la un geam termopanat deschis, alte grupuri umbla cu veselie, o tipa vorbeste la telefon in cautarea barului unde o astepta el/ea sau poate ei. Ma intalnesc cu doua fete ce se tin de mana si lasa sa li se citeasca pasiunea si iubirea prin toate celulele lor. Obiectele, oamenii dimprejur sunt doar niste repere pentru a vedea ca se apropie de destinatie. Zambesc cu drag si ma gandesc la fluturii care s-au nascut in stomacul meu de-a lungul anilor. Sunt surprins de o gasca de turisti, straini, si merg vreo 50m alaturi de ei. Imi creste sentimentul de turist intr-un oras nou, dar ma despart rapid de ei. Nu le inteleg limba, dar sentimentul ramane. Soarele s-a ascuns intr-un nor mare, aparent nemiscat spre care mai vin cativa, de parca se aseaza la sfat. Ma lasa recesi imi doresc in continuare sa ma asez la o terasa la o bautura calda. Oscilez intre doua terase. Ma duc totusi la prima pe care am vazut-o cand am pus piciorul in locul asta strain. E mai cocheta si pare ca, daca va iesi soarele din nori, va beneficia de el mai mult. Il scot pe Kazantzakis si ma asez cu speranta de soare. Imi doresc un café latte si un croissant ceva. Studiez meniul si-s nehotarat intre croissant cu unt, pain au chocolat sau un muffin de ciocolata. Chelnerul ma linisteste cu un “n-avem nimic de la patiserie”. Nimic nimic? Resemnat, raman la café latte si niste soare. Incep sa ma joc cu literele grecesti traduse, desi din cauze externe si interne, plec uneori cu mintea pe la oamenii frumosi, ce-au fost si sunt in viata mea. Cafeaua nu intarzie mult si ma reped cu raceala la ea, caci soarele se joaca neincetat cu norii. Sunt cumva impartiti pe echipe si pe straturi si, desi nu inteleg regulile, efectele sunt clare: soarele ajunge tot mai rar la noi. Ma incalzesc cu amintiri, guler ridicat si cafea din plin. Lectura imi aduce si ea cateva grade in plus. Iese, se ascunde, sta ascuns, iese, se ascunde si tot asa. Mai mult ascuns… Cafeaua e aproape topita dupa mine, cand soarele persista sus pe cer. Ma tot uit in sus, cumva neincrezator.  Pe nori cred ca i-a chemat mama lor undeva, pentru ca nu mai e nici unul. Nici unul! Si erau multi, dar mai ales mari. Ma bucur de soare. Ma opresc din citit, inchid ochii si inhalez soare. Toate celulele expuse la el, il absorb cu nesat. Literele pot sa ma mai astepte, in timp ce eu ma contopesc in razele-i calde. Ma misc in scaun sa-i absorb si mai multa caldura si cred ca, pentru trecatori, arat ca o soparla pe o piatra la soare. Iguana din mine continua sa-si ia caldura, in timp ce imi citesc mai departe textul. Imi place. E scris acum 50 de ani, dar parca-i de azi. Dar e de fapt si de maine. E despre natura umana, despre fariseismul nostru, despre incongruenta intre vorbe si fapte. Indiferent de tema, incongruenta persista. Si totusi toti avem rolurile noastre si nu s-ar putea unii fara altii. Din cand in cand imi mai zburda gandul, iar eu ma bucur de pauza sa privesc soarele cu ochii inchisi si ganduri de multumire.

…

Multumesc. Este ce imi zumzaie zambind prin cap. Soarelui pentru caldura, prietenilor pentru culorile faine pe care le zugravesc in inima mea si mie pentru ca mi-am luat timpul asta pentru mine. Si lista-i mai lunga… Multumesc.