Criza, diferenta si cultura (mélange)

2012  BC/AD/ien/en

Mélange – asa se reprezinta lumea de azi in viziunea mea. Un amestec fain de culori, nuante si lumini, un joc de forme si de umbre, o gradina proaspata numai buna de explorat. La asta se adauga viteza - totul se intampla atat de rapid, ca azi nu mai seamana aproape deloc cu ieri, iar maine deja nici nu ne mai putem aduce aminte de azi. Evident, ca in orice sistem, exista si anumite forte ce tin de legile fizicii – forta de frecare (notata in grafic cu ‘alte vremuri’), forta centrifuga (notata cu ‘asta e o tampenie’), forta centripeta (‘eu sunt bine asa cum sunt’) si cred ca cea mai mare forta este cea gravitationala, notata cu ‘E CRIZA, DOM’LE!’.

Aceasta Criza (sic) este un fenomen de amploare mondiala si, ‘asta e’ (n.a. a se citi pe un ton resemnat), mai strangem cureaua. De vreo 4 ani e criza mondiala si parca nu o mai opreste nimeni (o fi adormit nasu’). De fapt daca ma gandesc bine, pe plaiurile astea, cel putin de cand m-am nascut eu, am trait intr-o criza perpetua. M-am nascut in criza optzecista comunista, cu franzela si faina date pe bifa pe cartonas, apoi am strans cureaua post revolutionar si dupa am tot ratacit prin tranzitie pana am ajuns in marea criza mondiala. Daca m-as fi uitat strict la aceste crize si daca le-as fi citit/analizat din pantec matern aproape ca as fi fost un copil divin brucknerian si as mai fi stat acolo. Eppur si muove. Pamantul se invarte necontenit, luna nu se lasa nici ea mai prejos si oamenii, oamenii sunt geniali. In continuare zambesc, cresc, se dezvolta, iubesc…. TRAIESC!

Ce face diferenta? Norocul de a te naste direct premier, sansa ca tata sa fie in top 300, o deficienta faciala care-ti tine muschii intr-un rictus continuu, destinul, soarta sau alte forte supranaturale?! Poate. Pentru mine, cultura face diferenta. Cultura e o chestiune care s-a asezat de mic in mine – de cand imi citea mama scrisul la cinema sau ma introducea in teatru (fizic sau pe discuri) si-mi arata tablourile incantator pictate de o prietena. Imi aduc aminte si acum una din noptile superbe de Craciun de cand eram un tanc: am ascultat ‘in premiera' noul disc de Goldoni. Nu ma erijez aici in vreun specialist, connaisseur sau mai stiu eu ce, doar un consumator uneori nesatul.

Am umblat tot timpul dupa cultura si ea a umblat dupa mine. Nu pot sa ma uit la dezvoltarea mea, fara sa ma uit la cultura. Pot sa pun mana chiar pe perioade culturale - unele bine delimitate in timp, altele care dainuie peste ani si unele in valuri. Am trecut de ex prin perioada literaturii si a miscarii SF, perioada cinematografica (in care eram pasionat de filme vechi ala Casablanca si telecinemateca – asta se pare ca revine J), perioada muzeala (muzeele erau primele pe lista in calatoriile mele) etc. Si notiunea de a calatori eu o incadrez la acte de cultura, deorece pentru o perioada de timp ma scufund pur si simplu in arta si cultura unui loc, fie ca vorbim de arta populara, urbana, de belle arte sau de pur uman. O calatorie e ceva ce iti permite sa gusti din toate ingredientele: de la oamenii vii ce misuna prin piatete, la multele cladiri cochete; muzee mari si mici, cu clovni pe strada si pitici; piete delicioase cu arome starnitoare de fiori si gust; teatru magnific ori opera burgheza ori tril de festival sonor sau poate atingi pietre reci si simti cum curg prin tine secole de viata si istorie.

E adevarat ca, arta cea mai draga mie, este arta teatrala. Am crescut si am invatat atat de multe despre lume si despre mine dupa un spectacol care a miscat ceva adanc in fiinta mea. Paleta-i larga si spatiul mic pentru a ma insira, dar v-as spune de fantasmagoricul Kabuki japonez a lui Kanzaburo (la care m-am dus in doua seri la rand), de ‘Insemnarile unui nebun’ – one man showul berlinez cu gust autentic de emotie, de ‘Electra’ si ceterasii de pe Iza ce-ti expandeaza lumea din mana lui Maniutiu si as incheia apoteotic cu, cred eu, cel mai bun (cititi extraordinar, fabulos, uluitor, etc) spectacol de teatru pe care l-am vazut: Faust-ul lui Purcarete. Ma uit in urma si constat: la teatru ma atrage cel mai mult provocarea permanenta a mintii si a sufletului – prin explorarea unor noi fatete, prin universuri rasturnate, prin simulari distopice, prin umor debordant, prin grotesc paroxistic … – atat de vie si de aproape, de parca o atingi cu toata fiinta. E un fel de expansiune permanenta a viziunii despre universul si lumea in care traiesc.

Si da, aici ma intorc si spun ‘cultura face diferenta’, dar nu oriunde, ci in OM. Deoarece, dupa ce i-ai surpins privirea Mona Lisei sau te-ai delectat cu o minunatie pe hartie, dupa ce ai gustat live un musical londonez sau vreun fastuos spectacol, dupa ce te-ai intalnit cu cocosatul frantuzit sau cu arta gaudiana, dupa ce ai ascultat pe viu o luna doar muzica clasica sau ti-ai delectate papilele cu bucurii locale, dupa ce ai mirosit gradinile si parcurile lumii sau ai simtit fior desertic cu nisip, nu prea te mai tine-n loc aceasta forta crizata, ce parca ar vrea sa te cimenteze in nemurire, in nemiscare.

Cultura te misca, te creste si te-nalta, de-ajung sa ma intreb de-a dreptul de omul a facut cultura sau de-l facu cultura OM.