f I T S o v e r

artificiile de duminica seara au confirmat. s-a terminat. FITS 2010 it's history!

dar sa trecem in revista electronica ultimele zile si piesele lor. evident alea la care am fost eu. ca-s multe tare intro zi si-ar trebui sa te imparti, sa te clonezi macar de doua ori sa le cuprinzi pe toate. si-n plus frumosul weekendul m-a impins si spre plimbari sub clar de soare sau de luna, buchete faine alcatuite din firicele gingase de fericire si obosit de-atatea preumblari am lecturat rusesc mireasma ierbii verzi.

sa revenim la fits. vineri a fost ca un sandwich cu paine veche. a inceput cu niste italieni apatici care au inlocuit un spectacol ce se anunta interesant... la final un spectacol de la care aveam mari asteptari. "miss daisy si soferul ei" m-au plictisit groaznic. si asta aproape 2 ore juma. de condensau povestea intro ora, poate ca era si putin mai amuzanta si mai digerabila. asa am rumegat pe scaun o piesa cu subiect subtire ala prosciutto, lungit ca branza peste pizza... Maia Morgenstern a prestat bine, dar asa un rol slabutz era cam complicat sa-l ratezi. interiorul delicios al sandwichului de vineri vine dupa ghiveciul din weekend.
sambata-duminica desi era final de festival lucrurile n-au fost chiar spectaculoase. partea urbana mi s-a parut mult mai slabutza decat weekendul trecut, iar carul alegoric de duminica seara parea un fel de martoaga ce nici cu cenusa nu se mai intrema... "femeia care si-a pierdut jartierele" si-a micsorat si locurile-n sala si m-am trezit ca ar trebui sa o vad din picioare printre capete. deci i-am dat skip si am zis ca ne-om intalni o alta data. seara s-a inchis la sala Thalia unde loja in care stateam m-a dus cu gandul la contele de Monte Cristo, la intimitatea si maretia lojei lui artistocrat europene... si fu si Malaiele acolo... si fu un fel de poezie & stand up comedy... poeziile superbe mai ales prin modalitatea de recitare precum si prin alaturarea diferitelor stiluri, autori etc... si a fost si funny, dar de ce a folosit bancuri si glume vechi n-am prea inteles... cred ca de ne povestea poznas o zi din viata lui, radeam mai tare si nu era asa ciudat... pacat, maistre, pacat.

revenind la interiorul sandwichului de vineri pot sa spun ca asa umplutura cu umor n-am mai mancat de mult. desi a fost ceva umor prin festival. "pyramus & thisbe 4 u" al lui dabija mi-a mai facut vreo doua riduri, iar pe restul le-a adancit adanc. desi fara pretentii moralizatoare, fara invataminte mari de viata a fost o piesa clar pe gustul meu. plina de clisee spre demontarea lor si altora "prea trista comedie si tragica moarte a lui Pyramus si-a Thisbeii“ e un fel de teatru al teatrului in care umorul pur, abundent, plin de natural si uman m-a urcat pe culmile rasului. e vorba de o poveste - „cea mai lamentabila istorie a viteazului Pyramus si a dragii lui Thisbe” - spusa in patru moduri in tot atatea forme teatrale clasice sau moderne. intai au venit actritele profesioniste, , clasice, ce-au dezvoltat costume si decor la tragica povestea. urmat-au apoi tinerii invatacei ai unui elevat profesor de actorie, ce-au jucat - evident, modernist - piesa-n chiloti, s-au insangerat zdravan si s-au filmat pe video. asta pe langa iubita thisbe aleasa cu barba a mai deasa. partea a treia a fost una etnica si care precum in arta epica a fost punctul culminant al rasului. pyramus maghiar s-a intalnit pe scena cu iubita lui thisbi ce parea ca venise tocmai di la Iesi si impreuna cu restul oastei lui Stefan au nascocit o strasnica rasoteca. au venit apoi chiar tehnicienii de pe scena Odeonului care dupa ce au invartit decorul intre povestioare, au invartit si textul.
deliciosa piesa cu-n ras profund, adanc, provocator de rau. de vazut! si revazut, ca tot as mai descoperii ceva de ras. am ras tocmai din fundul trupului iar sufletul a ras cu lacrimi. rad inca si acum....

so, FITS 2011, we have a date!

cateva zile de FITS

cateva zile au trecut de la ultima scriere si mai sunt cateva pana se fini...

dar sa facem o scurta recapitulare - un fel de cronica de festival varianta si mini si neprofesionista. de fapt o povestire a organelor mele...
luni - o zi f&%&%* ca si cea a lui Nils de la teatrul Luni (din Green Hours) la care n-am mai prins nici locuri in picioare. asta dupa ce inainte, premiera mult asteptata de la Radu Stanca - Berlin Alexanderplatz - m-a lasat mai mult decat rece
marti - am inceput cu niste poezii in franceza (scrise de romanul Matei Visniec) acompaniate de o chitara electrica si de-o vioara folosita in fel si chip. cu franceza mea (nivel "furculision") am avut parte de o senzatie de plutire linistita. polonezul Dumnezeu Nijinski a fost pretty deep si regizoral foarte fain. genial a fost actorul principal care ne-a tarat dupa el in azilul de nebuni, sa dansam impreuna cu el pana la crucificare. traire maxima, emotie. seara au incheiat-o francezii piromani care ne-au incins la un stradal joc cu foc.
miercuri - Maniutiu se insipira din euripide si ne prezinta frumoasele bacante, tovarasele (astazi ar fi fost si de club) ale lui Dionisos. jucat de teatrul din istanbul piesa e un amestec de pasiune si sange, de trairi intense in spatele unei plase imense de sarma care desparte scena de public. tot vizualul piesei este foarte puternic, iar finalul impacteaza ochiul maxim. seara se incheie in club unde am cules ultimele "fir'mituri". un spectacol de tot rasu plansu si mai ales de plansu rasu. impresie au lasat peste mine dorina chiriac si vlad ivanov (care constat ca imi place din ce in ce mai mult).
joi - un Artisto! belgian care ne-a prins intrun one man show, o combinatie de giumbuslucuri si interactiune cu publico. pe scurt umor pur, simplu. pe seara un specatocol fain de acrobatie romaneasca si apoi am dat "undo" in club, unde rasul a fost pe redo-redo.

apogeul acestei perioade de festival e reprezentat de Maniutiu, care recidiveaza in antichitate si ne prezinta povestea indureratei Electra, dornica de razbunare pentru tatal ei. Scenografic mixata intre Sofocle si Euripide, primim o poveste fabuloasa, plasata la granita dintre lumile arhaice si moderne - ilustrate pe cat de genial pe atat de natural - mai ales prin atmosfera de ghetou, culorile costumelor (negre pentru razbunatori, albe pentru ucigasii initiali), micutzul cal de lemn ce se balansa intre ele si multe altele pe cat de subtile pe atat de naturale. Fascinatia insa e departe de a apune. Maniutiu aduce in piesa un element mirobolant, formatia maramuresana "Iza" ce m-a dezmierdat live cu instrumente si voci provenite parca de dincolo de orice intelegere umana. m-au fermecat si m-au purtat pe corzile lor intro plimbare prin lumi arhaice, atemporale, cantand in plina intelegere cu piesa si totusi parca dintrun alt tablou. urmasii lui Agammemnon par ca se plimba pe malul Izei, atat de natural - si simplu genial - leaga maramu-ul o grecie antica de timpurile noastre. absolut fabulos! aplauzele curg precum vinul sangelui varsat. vizine regizorala fabuloasa in forma pura! un must see! fascinatie maxima!

next!