teatru saptamanal

o saptamana de teatru
un teatru cat o saptamana
dar unde incepe scena si se termina loja? unde e linia intre piesa si public, intre actorie si viata, intre cortina de catifea si cortina noptii? unde?... la casa de bilete? actori cunoscuti? oameni 'simpli'? cine se uita la cine? si cand?... intrebari fara raspuns si pline de invaturi...

pe scurt am inceput-o de luni. o piesa mare cu nume cunoscute, unele foarte, dar la inceput de drum... am inchis-o cu o piesa mare cu nume tinere, intr-o montare diferita. la mijloc a fost un nume mare, o piesa semi-cunoscuta, un monolog cu mine... cronologic avem asa...

Maytreyi - carticica mea iubita din liceu, prezenta si-n biletul de la bac, a fost pusa-n scena de Chris Simion si al ei D'aya intr-o viziune frumoasa... pe scurt sunt 2 Maytreyi - una in joc, iubire si simtire, iar alta, in etate, deoparte, ce ne serveste cu replici din versiunea ei - 'Iubirea nu moare'. frumos. m-a impresionat foarte mult jocul ei - Aylin Cadir, dar si tanarul Zamfirescu s-a tinut sus. se potriveau. se traiau. imi transmiteau emotie, iubire, viata! in plus am revazut si resimtit aceasta carte. si m-a cuprins un dor de India, de Eliade... desi nu ii cunosc prea bine pe niciunul... inca...inca... un spectacol foarte tanar (abia a fost a 4 reprezentatie "oficiala" - desi ea este la stadiul de "un studiu"). ma voi intoarce cu drag sa descopar peste vre-un an sau doi fluiditatea jocului si desavarsirea acestei minunatii.

Vocea Umana - de data asta prin vocea Oanei Pellea in ultima seara a anului ei 49. o voce a iubirii, a trairii, a disperarii, a fricilor, a neincrederii, a bucuriei, a zbuciumului interior. o voce singura cu un telefon black, dar care mi-a transmis intreg dialogul, emotia scenei si mi-a dat si o lopata de sapat in zona cu amintiri si experienta. si, deloc intamplator, rasareau de peste tot... m-a pus pe ganduri, unde-am ramas intreaga seara ca pe un cuib de oua pline. pline cu emotii. si idei. si actiuni. pline. cu bucurie m-am uitat la ele...

Hamlet. Un exercitiu - cu asta am inchis duminica si saptamana. m-am dus pt ca m-a facut curios Radu,  'dom' profesor' - cum ii zice o colega de la improvizatie - care joaca in piesa. actori tineri, cu un joc frumos, plin de transmisiuni live pe unde scurte de emotie, cu scene foarte faine, alocuri inedite. se deschide frumos ca un exercitiu, cu joc cu public si o impartire de roluri neasteptata si se inchide intr-un mod superb ilustrativ, cu o bancutza pe care cei morti se-aseaza la expozitia de suflete.. si totusi in mijloc imi pare ca dispare (cu mici exceptii) acest exercitiu. pare doar o alta viziune regizorala a clasicului Hamlet. si aici e concurenta...


3 piese, 3 oameni, 3 eu, 3 parti, 3 vieti...

Update tarziu: memoria mi-a jucat o festa crunta... concurenta lui Hamlet la care ma refeream eu, in capul meu, era altceva, totusi cele de mai sus raman valide...

Road companion...

Mesteacanul Gheorghe

Ceata. Ceata! Si la cata e pot sa o mai zic o data. Umezeala! Ma dau jos din masina si parca transpira cerul! Soarele stiu sigur ca e sus pe cer si poate asta-l face sa transpire. Soarele e tot timpul sus, doar norii astia se mai baga intre noi. Vara/iarna nu conteaza, ei sunt ori mereu la moda ori cauta zazanie ori arata super in cate-o fotografie. Zambesc in mine si tocmai  ma gandesc cum gata, iaca, mi s-au mai divizat niste celule in timp ce-am zambit. Sa umplem celulele cu zambete si invers -  zambetele sa umple celulele. Si apoi, sa le divizam si sa facem multe celule zambitoare. Chiar si pe ceata!

Ma tin de volan. Si de schimbator. Si-s peste pedale.  Trupule condu’! Hai hai ca stii bine cum e! Bag mintea intr-a treia si sufletu’-n a 5-a si ma pun cu zambetul pe schimbator. Cresc in mine si ma bucur ca prind ceva tractiune interioara. Mai ales ca si acolo-i ceata.

Masina merge agale-n in 70. Drumul e frumos, dar plin de umed-ceata. Peisajul se anima in ceata, copaci, soare, ceata, soare, copaci, ceata, ceata, copaci. Si masina merge. Din cand in cand o mai trag de volan sa-si urmeze drumul. Istoria de zeci de mii peste suta ne ajuta. In cumintenia ei, ma trage de spranceana spre dreapta. Ma uit. Imi ingheata inima. Instant. Ma mai uit. Nu, nu cred. Merg mai departe. Framantare! Cum? De ce? Tre’ sa intorc. Pe ceata asta? Nu! Dar ce fac? Si cum? Nu, merg mai departe. M-am tulburat si e oricum destul asta. Nu! Intorc! Caut un loc. Dau de o portiune mai lata, trag pe dreapta si fac un inventar. Iese ceva. Pregatesc masina de intoarcere si cu scart de ceata intorc. ESP-ul palpaie disperat in bord.  Nu mai reusesc sa regasesc locul. Mai merg si ma prind ca tre sa ma intorc. Pana la urma reusesc sa vad locul. Inima-mi bate. Un amestec de frica, umilinta si mila ma trosneste. Dar ce fac? Ce zic? Opresc masina si ma dau jos. Trosnetul persista! Dar unde e el?

Ma apropii si mai tare. Doarme? S-a ascuns? A plecat? Nu. Stai. Se aude venind. Vine cu un brat de lemne. Incet. Agale. Abia atinge pamantul. Parca-l menajeaza. Nu vrea sa-l deranjeze. Inima mi-o ia inainte. Ochii si mintea au trecut pe scan mode categoria amenintare. Dosar inchis. Deschidem evaluarea generala : foc mic si fumegand, un fel de acoperis/cort din sac transparent – mare si gros, o punga inchisa agata in copac, un brat de lemne. Ma duc mai aproape.

Sunt lemn. Nu stiu ce sa zic. Incep cu traditionalul buna ziua si scot steagul alb cu-n Doamne ajuta. Mi se raspunde cu timiditate si umilinta. Ne intelegem intro limba dar imi e greu sa ma uit in ochii lui. Si el simte la fel. Incropesc doua vorbe de ajutor. Sfiala si incertitudinea intra in conversatie cu mine. Eu ma arunc spre informatii. Intreb securistic. Emotional zero! El raspunde frumos. Parul e ravasit, decolorat, dar trupul e inca ferm in varsta. Nu are casa? Ba da. Are si pensie. A plecat sa o ia. Pe jos. In frig si ceata. Pe jos. Face doar un scurt popas aici sa se mai incalzeasca. Pe jos? Pe jos. In satul de langa? Nu, dar p’aproape. Vreo  60-70 de km! kilometrii!

 K i l o m e t r i i !

Ma uit la picioarele lui. Are un fel de bocancei gore-tex autentici care-l protejeaza de apa. Sistemul e simplu. Saci de gunoi de plastic intre sosete si bocanci, legati mai sus pe pantaloni.  Ma uit in mesteceni. De rusine, cred! Mestec informatia. Mestec emotia. Ma cutremura si ma insufleteste cand ii vad ochii limpezi, fata clara, trasaturile invechite cu frumos. Are un mod umil, dar plin de bunavointa. Nu injura si nici nu-i plac oamenii care o fac. Mai ales pe/de Dumnezeu. O spune clar si raspicat. Si-mi spune ca asta e ce i-a dat lui Dumnezeu si-mi pare multumit. E mai mult decat acceptare. E multumire! Ciobanul mioritic cred ca vine sa ia lectii seara de la el. Isi accepta soarta cu seninatate. Natura ii e companion util si il insufleteste si-l intareste. Si-l ajuta cu lemne, adapost si zambete! Si el ii raspunde in zambete.

Povestim mai departe. Incet incet mai aflu niste informatii. 2 zile si o noapte este cel mai bun timp scos pe distanta asta. Si ii place ca reuseste asta! Ca si mintea mea de sec. 21 sa inteleaga o rumeg asa: deci in weekend nu ma duc nicaieri, dar nici nu dorm in pat acasa. Doar merg, merg, merg, dorm pe unde apuc, poate mai fac un foc sa ma incalzesc pe drum, mananc ceva din traista… Si asta tot weekendul. Si asta e doar un drum. Ca trebuie sa te si intorci! Si pentru ce toate astea? Mos Gheorghe imi spune senin ca tre’ sa-si pensia dupa 40 de ani de munca. In capul meu se invart iar alte cifre peste cifre. Eu n-am trait inca 40 de ani per total – radem amandoi de asta –, deci habar n-am ce inseamna sa lucrez atata. La 30 si ceva mi se pare foarte greu si complicat sa merg atata pe jos (chiar cu super echipament). Doua zile si o noapte e cel mai bun timp pe care l-a scos, dar probabil ca media e mai mare. 48h? 60h? 72h? Habarnam, dar toate cifrele astea palesc. Ele nu exista asa insirate pe foaie. Ele exista doar in realitate, exista pe un om!

Mos Gheorghe a fost 40 de ani sofer ca sa-si ia acum pensia pe jos!

Insa e puternic si senin. E intr-o comuniune cu natura si cu Dumnezeu. Si cu el. Si imi daruieste si mie din comuniunea asta.

Ii las cateva de-ale trupului si imi iau sacul plin cu de-ale sufletului si plec mai departe. Ma apuc si rumeg ce tocmai am simtit. Mai rumeg ceva si apoi desfac sacul incetisor si ma umplu cu lumina, cu hrana vie, cu energie pura si cu suflet curat. Sacul asta e o sa imi dea ceva de-ale inimii pentru o perioada. Il pun deoparte. Sper sa imi mai aduc aminte sa ma mai opresc si sa-l mai iau la inspirat. MULTUMESC!

PS. Mesteacanul e preferatul meu. Am crescut cu el in fata blocului, astrologic am o treaba cu el, dar cred ca nu l-am vazut mai fericit ca atunci cand il incalzea pe mos Gheorghe.  Pe totii mestecenii o sa ii botez Gheorghe. O sa fie o padure frumoasa de Gheorghi.

painea mea

in mine stau,
si-n mine ies
si-n mine nu-s cu mine
ma caut chiar si-mprejurimi
prin oamenii straini


diform,
ma uit,
la mine cel conform
cum ma dospesc
si ma framant,
si-mi caut roada-nalta
de paine calda
desi-s cam ca o chifla comunista

dau cu bucata-n-stanga-n-dreapta
sa se-nfrupte cine vrea!
in coaja se vor arde unii,

unii de miez
altii de mine


eu insa ma framant si ma dospesc din nou
si faramite-mi las si mie,
desi nu-mpart nimic!
la nimeni.

1+1=x /?

In a relationship and it’s complicated.

Asa zice facebook uneori si mai mult la misto din ce ma duce mintea din cap, dar de fapt cam asa e. Sigur asa e. Si asta pentru ca e o matematica in spate si asta o face complicata. Am trecut de prea mult timp de clasele primare si artimetica (cum o alint eu cand mergem la o bere) a plecat la capatul alalalt al timpului. Nu e asa? Bine. Stati pe calculatoarele de birou ca se leaga.

In primul rand  este vorba de relatia 1+1 (mana de pe calculator ca asta e simpla: 2 J). Adica fiecare vine cu ce are el mai bun. Da, da chiar si cu ce se da el/ea la inceput  (si nu numai), adica superman/wonderwoman si toata lista de personaje spectaculoase – si asa construim o relatia frumoasa.   Si asa ajungem la matematicile superioare in care 1+1 fac 3, sau chiar 11 sau poate chiar numai 2, da’ frumosi. Drept urmare m-am conformat acestui crez (plus 1+1=3) si m-am apucat sa lucrez cu mine: la bara fixa a mintii, la barna sufletului, la greutatile vietii, la mingea trupului, la banda vietii si la alte aparate cunoscute inca din antichitate de la vechii sumerieni. Sau egipteni? Sau persani? Whatever…. Si am plecat si mai hotarat in lupta alaturi de Sancho al meu (care stiu ca e pe undeva, cumva, candva, desi nu-l vad si totusi peste tot). Si-am dus lupte seculare, milenare in idea de a ma desavarsii pe mine in relatia suprema (nu ca mi-ar iesi asta, dar aici o vedeam/vad ca pe o evolutie permanenta). Si am crezut ca-i bine asa. Si e bine. . E f bine! E excelent, dar nu suficient. Dar am ratat am invatat din experienta ca mai e un personaj acolo si de aici se corecteaza si matematica in 1+1+1=3.

PS. '/?' din titlu = din mai multe parti