Poezie de dragoste - Nichita Stănescu

Ce bine că esti
E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare 
mereu dureroasa, minunata mereu.

Să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

Criza, diferenta si cultura (mélange)

2012  BC/AD/ien/en

Mélange – asa se reprezinta lumea de azi in viziunea mea. Un amestec fain de culori, nuante si lumini, un joc de forme si de umbre, o gradina proaspata numai buna de explorat. La asta se adauga viteza - totul se intampla atat de rapid, ca azi nu mai seamana aproape deloc cu ieri, iar maine deja nici nu ne mai putem aduce aminte de azi. Evident, ca in orice sistem, exista si anumite forte ce tin de legile fizicii – forta de frecare (notata in grafic cu ‘alte vremuri’), forta centrifuga (notata cu ‘asta e o tampenie’), forta centripeta (‘eu sunt bine asa cum sunt’) si cred ca cea mai mare forta este cea gravitationala, notata cu ‘E CRIZA, DOM’LE!’.

Aceasta Criza (sic) este un fenomen de amploare mondiala si, ‘asta e’ (n.a. a se citi pe un ton resemnat), mai strangem cureaua. De vreo 4 ani e criza mondiala si parca nu o mai opreste nimeni (o fi adormit nasu’). De fapt daca ma gandesc bine, pe plaiurile astea, cel putin de cand m-am nascut eu, am trait intr-o criza perpetua. M-am nascut in criza optzecista comunista, cu franzela si faina date pe bifa pe cartonas, apoi am strans cureaua post revolutionar si dupa am tot ratacit prin tranzitie pana am ajuns in marea criza mondiala. Daca m-as fi uitat strict la aceste crize si daca le-as fi citit/analizat din pantec matern aproape ca as fi fost un copil divin brucknerian si as mai fi stat acolo. Eppur si muove. Pamantul se invarte necontenit, luna nu se lasa nici ea mai prejos si oamenii, oamenii sunt geniali. In continuare zambesc, cresc, se dezvolta, iubesc…. TRAIESC!

Ce face diferenta? Norocul de a te naste direct premier, sansa ca tata sa fie in top 300, o deficienta faciala care-ti tine muschii intr-un rictus continuu, destinul, soarta sau alte forte supranaturale?! Poate. Pentru mine, cultura face diferenta. Cultura e o chestiune care s-a asezat de mic in mine – de cand imi citea mama scrisul la cinema sau ma introducea in teatru (fizic sau pe discuri) si-mi arata tablourile incantator pictate de o prietena. Imi aduc aminte si acum una din noptile superbe de Craciun de cand eram un tanc: am ascultat ‘in premiera' noul disc de Goldoni. Nu ma erijez aici in vreun specialist, connaisseur sau mai stiu eu ce, doar un consumator uneori nesatul.

Am umblat tot timpul dupa cultura si ea a umblat dupa mine. Nu pot sa ma uit la dezvoltarea mea, fara sa ma uit la cultura. Pot sa pun mana chiar pe perioade culturale - unele bine delimitate in timp, altele care dainuie peste ani si unele in valuri. Am trecut de ex prin perioada literaturii si a miscarii SF, perioada cinematografica (in care eram pasionat de filme vechi ala Casablanca si telecinemateca – asta se pare ca revine J), perioada muzeala (muzeele erau primele pe lista in calatoriile mele) etc. Si notiunea de a calatori eu o incadrez la acte de cultura, deorece pentru o perioada de timp ma scufund pur si simplu in arta si cultura unui loc, fie ca vorbim de arta populara, urbana, de belle arte sau de pur uman. O calatorie e ceva ce iti permite sa gusti din toate ingredientele: de la oamenii vii ce misuna prin piatete, la multele cladiri cochete; muzee mari si mici, cu clovni pe strada si pitici; piete delicioase cu arome starnitoare de fiori si gust; teatru magnific ori opera burgheza ori tril de festival sonor sau poate atingi pietre reci si simti cum curg prin tine secole de viata si istorie.

E adevarat ca, arta cea mai draga mie, este arta teatrala. Am crescut si am invatat atat de multe despre lume si despre mine dupa un spectacol care a miscat ceva adanc in fiinta mea. Paleta-i larga si spatiul mic pentru a ma insira, dar v-as spune de fantasmagoricul Kabuki japonez a lui Kanzaburo (la care m-am dus in doua seri la rand), de ‘Insemnarile unui nebun’ – one man showul berlinez cu gust autentic de emotie, de ‘Electra’ si ceterasii de pe Iza ce-ti expandeaza lumea din mana lui Maniutiu si as incheia apoteotic cu, cred eu, cel mai bun (cititi extraordinar, fabulos, uluitor, etc) spectacol de teatru pe care l-am vazut: Faust-ul lui Purcarete. Ma uit in urma si constat: la teatru ma atrage cel mai mult provocarea permanenta a mintii si a sufletului – prin explorarea unor noi fatete, prin universuri rasturnate, prin simulari distopice, prin umor debordant, prin grotesc paroxistic … – atat de vie si de aproape, de parca o atingi cu toata fiinta. E un fel de expansiune permanenta a viziunii despre universul si lumea in care traiesc.

Si da, aici ma intorc si spun ‘cultura face diferenta’, dar nu oriunde, ci in OM. Deoarece, dupa ce i-ai surpins privirea Mona Lisei sau te-ai delectat cu o minunatie pe hartie, dupa ce ai gustat live un musical londonez sau vreun fastuos spectacol, dupa ce te-ai intalnit cu cocosatul frantuzit sau cu arta gaudiana, dupa ce ai ascultat pe viu o luna doar muzica clasica sau ti-ai delectate papilele cu bucurii locale, dupa ce ai mirosit gradinile si parcurile lumii sau ai simtit fior desertic cu nisip, nu prea te mai tine-n loc aceasta forta crizata, ce parca ar vrea sa te cimenteze in nemurire, in nemiscare.

Cultura te misca, te creste si te-nalta, de-ajung sa ma intreb de-a dreptul de omul a facut cultura sau de-l facu cultura OM.

mobile story views

Plimbare in iarna cu soare

Peisaj dezolant. Gheata, rufe la uscat si cladiri cu pereti cazatori si graffiti. Aud un comentariu de dezaprobare, dar peisajul asta ma transpune intr-o alta lume. Se trezeste in mine turistul… cautatorul… calatorul. De fapt n-am mai fost niciodata pe strada asta, desi e in centrul Bucurestilor. Si imi place. Sunt pe o straduta araba, marocana. E cumva dimineata devreme, de vreme ce nu prea s-a trezit nimic. Doar soarele o lumineaza pe alocuri. Freamat putin de bucurie si simt cum dupa strada asta vine o piazeta cu mirodenii si ceva locuri cu ceai verde cu menta. Inspir. Mai stau un pic in starea astea si-mi scot mobilul pentru a inregistra si fotografia exterioara.

…

Ma simt turist. Am chef de o plimbare cu admiratie si de o cafea-n-soare. Terasa, soare, cafea, terasa, soare. Ma asez la drum. Cobor din avion (prietenii vor putea citi aici autoturism), direct pe trotuar. Sunt turist. Fara check-in, fara bagaje… Imi las doar ochelarii de soare pe nas si ma scotocesc de-o carte prin masina. Am mai facut curat, le-am mai dus prin casa, dar tot tre’ sa mai fie una. Este, chiar de-i una de-am citit-o. Imi place. Il bag pe Kazantzakis in buzunarul stang al parpalacului, dar sta inghesuit. In plus imi limiteaza si mie accesul la lacasul calduros. Il mut fara voia lui in buzunarul spate stang de la blugi. Se potriveste si nu se impotriveste, chiar daca e ascuns acum sub haina. O iau la pas pe soare si piatra cubica. O simt patrata, cu unghiuri ascutite, dar atat de calda si primitoare. Imi asterne la picioare un mozaic de forme, unghiuri si cai… E mult mai fain decat pe asfaltul fad si fara gust. Inspir soare si vad unul din motivele pentru care am calatorit atata. O terasa in soare. Nu, inca nu m-asez. Ma avant cu pasi lenti si zambet gros pe stradute. Ma uit curios, ca un copil, in vitrinele cu marfa, mese si afise cu petreceri, “cad turturi”, promotii si cate si mai cate… O parte din locatii le stiu, unele chiar si pe interior, da’s si multe-s necunoscute. Si asta imi place. Imi sporeste si mai mult sentimentul de oras strain, de vizitat ca un strain. Ma plimb agale, cu mainile indesand buzunarele cu captuseala in carouri. Ma uit in jur la oameni. Un cuplu isi plimba de mana dragostea din ochi, doi prieteni surdomuti descopera animalutele din vitrina petshopului, o manea se aude de la un geam termopanat deschis, alte grupuri umbla cu veselie, o tipa vorbeste la telefon in cautarea barului unde o astepta el/ea sau poate ei. Ma intalnesc cu doua fete ce se tin de mana si lasa sa li se citeasca pasiunea si iubirea prin toate celulele lor. Obiectele, oamenii dimprejur sunt doar niste repere pentru a vedea ca se apropie de destinatie. Zambesc cu drag si ma gandesc la fluturii care s-au nascut in stomacul meu de-a lungul anilor. Sunt surprins de o gasca de turisti, straini, si merg vreo 50m alaturi de ei. Imi creste sentimentul de turist intr-un oras nou, dar ma despart rapid de ei. Nu le inteleg limba, dar sentimentul ramane. Soarele s-a ascuns intr-un nor mare, aparent nemiscat spre care mai vin cativa, de parca se aseaza la sfat. Ma lasa recesi imi doresc in continuare sa ma asez la o terasa la o bautura calda. Oscilez intre doua terase. Ma duc totusi la prima pe care am vazut-o cand am pus piciorul in locul asta strain. E mai cocheta si pare ca, daca va iesi soarele din nori, va beneficia de el mai mult. Il scot pe Kazantzakis si ma asez cu speranta de soare. Imi doresc un café latte si un croissant ceva. Studiez meniul si-s nehotarat intre croissant cu unt, pain au chocolat sau un muffin de ciocolata. Chelnerul ma linisteste cu un “n-avem nimic de la patiserie”. Nimic nimic? Resemnat, raman la café latte si niste soare. Incep sa ma joc cu literele grecesti traduse, desi din cauze externe si interne, plec uneori cu mintea pe la oamenii frumosi, ce-au fost si sunt in viata mea. Cafeaua nu intarzie mult si ma reped cu raceala la ea, caci soarele se joaca neincetat cu norii. Sunt cumva impartiti pe echipe si pe straturi si, desi nu inteleg regulile, efectele sunt clare: soarele ajunge tot mai rar la noi. Ma incalzesc cu amintiri, guler ridicat si cafea din plin. Lectura imi aduce si ea cateva grade in plus. Iese, se ascunde, sta ascuns, iese, se ascunde si tot asa. Mai mult ascuns… Cafeaua e aproape topita dupa mine, cand soarele persista sus pe cer. Ma tot uit in sus, cumva neincrezator.  Pe nori cred ca i-a chemat mama lor undeva, pentru ca nu mai e nici unul. Nici unul! Si erau multi, dar mai ales mari. Ma bucur de soare. Ma opresc din citit, inchid ochii si inhalez soare. Toate celulele expuse la el, il absorb cu nesat. Literele pot sa ma mai astepte, in timp ce eu ma contopesc in razele-i calde. Ma misc in scaun sa-i absorb si mai multa caldura si cred ca, pentru trecatori, arat ca o soparla pe o piatra la soare. Iguana din mine continua sa-si ia caldura, in timp ce imi citesc mai departe textul. Imi place. E scris acum 50 de ani, dar parca-i de azi. Dar e de fapt si de maine. E despre natura umana, despre fariseismul nostru, despre incongruenta intre vorbe si fapte. Indiferent de tema, incongruenta persista. Si totusi toti avem rolurile noastre si nu s-ar putea unii fara altii. Din cand in cand imi mai zburda gandul, iar eu ma bucur de pauza sa privesc soarele cu ochii inchisi si ganduri de multumire.

…

Multumesc. Este ce imi zumzaie zambind prin cap. Soarelui pentru caldura, prietenilor pentru culorile faine pe care le zugravesc in inima mea si mie pentru ca mi-am luat timpul asta pentru mine. Si lista-i mai lunga… Multumesc.

Happyness of life...