Ceata. Ceata! Si la cata e pot sa o
mai zic o data. Umezeala! Ma dau jos din masina si parca transpira cerul!
Soarele stiu sigur ca e sus pe cer si poate asta-l face sa transpire. Soarele e
tot timpul sus, doar norii astia se mai baga intre noi. Vara/iarna nu conteaza,
ei sunt ori mereu la moda ori cauta zazanie ori arata super in cate-o
fotografie. Zambesc in mine si tocmai ma
gandesc cum gata, iaca, mi s-au mai divizat niste celule in timp ce-am zambit. Sa
umplem celulele cu zambete si invers -
zambetele sa umple celulele. Si apoi, sa le divizam si sa facem multe
celule zambitoare. Chiar si pe ceata!
Ma tin de volan. Si de schimbator. Si-s
peste pedale. Trupule condu’! Hai hai ca
stii bine cum e! Bag mintea intr-a treia si sufletu’-n a 5-a si ma pun cu
zambetul pe schimbator. Cresc in mine si ma bucur ca prind ceva tractiune
interioara. Mai ales ca si acolo-i ceata.
Masina merge agale-n in 70. Drumul e frumos, dar plin de umed-ceata. Peisajul se anima in ceata, copaci, soare, ceata, soare, copaci, ceata, ceata, copaci. Si masina merge. Din cand in cand o mai trag de volan sa-si urmeze drumul. Istoria de zeci de mii peste suta ne ajuta. In cumintenia ei, ma trage de spranceana spre dreapta. Ma uit. Imi ingheata inima. Instant. Ma mai uit. Nu, nu cred. Merg mai departe. Framantare! Cum? De ce? Tre’ sa intorc. Pe ceata asta? Nu! Dar ce fac? Si cum? Nu, merg mai departe. M-am tulburat si e oricum destul asta. Nu! Intorc! Caut un loc. Dau de o portiune mai lata, trag pe dreapta si fac un inventar. Iese ceva. Pregatesc masina de intoarcere si cu scart de ceata intorc. ESP-ul palpaie disperat in bord. Nu mai reusesc sa regasesc locul. Mai merg si ma prind ca tre sa ma intorc. Pana la urma reusesc sa vad locul. Inima-mi bate. Un amestec de frica, umilinta si mila ma trosneste. Dar ce fac? Ce zic? Opresc masina si ma dau jos. Trosnetul persista! Dar unde e el?
Ma apropii si mai tare. Doarme? S-a ascuns? A plecat? Nu. Stai. Se aude venind. Vine cu un brat de lemne. Incet. Agale. Abia atinge pamantul. Parca-l menajeaza. Nu vrea sa-l deranjeze. Inima mi-o ia inainte. Ochii si mintea au trecut pe scan mode categoria amenintare. Dosar inchis. Deschidem evaluarea generala : foc mic si fumegand, un fel de acoperis/cort din sac transparent – mare si gros, o punga inchisa agata in copac, un brat de lemne. Ma duc mai aproape.
Sunt lemn. Nu stiu ce sa zic. Incep cu traditionalul buna ziua si scot steagul alb cu-n Doamne ajuta. Mi se raspunde cu timiditate si umilinta. Ne intelegem intro limba dar imi e greu sa ma uit in ochii lui. Si el simte la fel. Incropesc doua vorbe de ajutor. Sfiala si incertitudinea intra in conversatie cu mine. Eu ma arunc spre informatii. Intreb securistic. Emotional zero! El raspunde frumos. Parul e ravasit, decolorat, dar trupul e inca ferm in varsta. Nu are casa? Ba da. Are si pensie. A plecat sa o ia. Pe jos. In frig si ceata. Pe jos. Face doar un scurt popas aici sa se mai incalzeasca. Pe jos? Pe jos. In satul de langa? Nu, dar p’aproape. Vreo 60-70 de km! kilometrii!
K i l o m e t r i i !
Ma uit la picioarele lui. Are un fel de bocancei gore-tex autentici care-l protejeaza de apa. Sistemul e simplu. Saci de gunoi de plastic intre sosete si bocanci, legati mai sus pe pantaloni. Ma uit in mesteceni. De rusine, cred! Mestec informatia. Mestec emotia. Ma cutremura si ma insufleteste cand ii vad ochii limpezi, fata clara, trasaturile invechite cu frumos. Are un mod umil, dar plin de bunavointa. Nu injura si nici nu-i plac oamenii care o fac. Mai ales pe/de Dumnezeu. O spune clar si raspicat. Si-mi spune ca asta e ce i-a dat lui Dumnezeu si-mi pare multumit. E mai mult decat acceptare. E multumire! Ciobanul mioritic cred ca vine sa ia lectii seara de la el. Isi accepta soarta cu seninatate. Natura ii e companion util si il insufleteste si-l intareste. Si-l ajuta cu lemne, adapost si zambete! Si el ii raspunde in zambete.
Povestim mai departe. Incet incet mai aflu niste informatii. 2 zile si o noapte este cel mai bun timp scos pe distanta asta. Si ii place ca reuseste asta! Ca si mintea mea de sec. 21 sa inteleaga o rumeg asa: deci in weekend nu ma duc nicaieri, dar nici nu dorm in pat acasa. Doar merg, merg, merg, dorm pe unde apuc, poate mai fac un foc sa ma incalzesc pe drum, mananc ceva din traista… Si asta tot weekendul. Si asta e doar un drum. Ca trebuie sa te si intorci! Si pentru ce toate astea? Mos Gheorghe imi spune senin ca tre’ sa-si pensia dupa 40 de ani de munca. In capul meu se invart iar alte cifre peste cifre. Eu n-am trait inca 40 de ani per total – radem amandoi de asta –, deci habar n-am ce inseamna sa lucrez atata. La 30 si ceva mi se pare foarte greu si complicat sa merg atata pe jos (chiar cu super echipament). Doua zile si o noapte e cel mai bun timp pe care l-a scos, dar probabil ca media e mai mare. 48h? 60h? 72h? Habarnam, dar toate cifrele astea palesc. Ele nu exista asa insirate pe foaie. Ele exista doar in realitate, exista pe un om!
Mos Gheorghe a fost 40 de ani sofer ca sa-si ia acum pensia pe jos!
Insa e puternic si senin. E intr-o comuniune cu natura si cu Dumnezeu. Si cu el. Si imi daruieste si mie din comuniunea asta.
Ii las cateva de-ale trupului si imi iau sacul plin cu de-ale sufletului si plec mai departe. Ma apuc si rumeg ce tocmai am simtit. Mai rumeg ceva si apoi desfac sacul incetisor si ma umplu cu lumina, cu hrana vie, cu energie pura si cu suflet curat. Sacul asta e o sa imi dea ceva de-ale inimii pentru o perioada. Il pun deoparte. Sper sa imi mai aduc aminte sa ma mai opresc si sa-l mai iau la inspirat. MULTUMESC!
PS. Mesteacanul e preferatul meu. Am crescut cu el in fata blocului, astrologic am o treaba cu el, dar cred ca nu l-am vazut mai fericit ca atunci cand il incalzea pe mos Gheorghe. Pe totii mestecenii o sa ii botez Gheorghe. O sa fie o padure frumoasa de Gheorghi.
